 "Europa de maine" de Radu |
O viziune personala asupra viitorului Europei si nu numai ...
Cine n-a cunoscut ispita de-a fi intaiul in cetate nu va pricepe nimic din jocul politic, din vointa de a-i supune pe ceilalti pentru a-i transforma in obiecte, la fel cum strain ii va ramane si mestesugul dispretului.
Putini sunt cei pe care setea de putere sa nu-i fi incercat intr-o masura sau alta: ne este naturala, si cu toate acestea, la o privire atenta, ea prezinta toate datele unei stari patologice de care ne vindeca doar intamplarea sau o maturizare launtrica, de genul celei savarsite de Carol Quintul atunci cand, abdicand la Bruxelles in culmea gloriei sale, a aratat lumii ca excesul de oboseala poate genera scene la fel de admirabile ca excesul de curaj. Oricum, anomalie sau miracol, renuntarea, sfidare a esentei, a identitatii noastre, e un fenomen ce se produce doar in momente de exceptie, caz-limita ce-l delecteaza pe filozof si-l descumpaneste pe istoric.
Judecata dupa tiranii pe care i-a produs, secolul trecut va fi fost oricum - dar in nici un caz mediocru. Pentru a da peste unii de acelasi calibru ar trebui sa coboram in timp pana la Imperiul roman ori la invaziile mongole. Lui Hitler, mai mult decat lui Stalin, ii revine meritul de a fi dat tonul. El este important nu atat prin el insusi, cat pentru ceea ce anunta, prefigurare a viitorului nostru, herald al unei domnii tenebroase si-al unei isterii cosmice, precursor al acelui despot la scara planetara ce va realiza unificarea lumii prin stiinta, al carei rost nu e sa ne elibereze, ci sa ne inrobeasca. S-a stiut acest lucru odinioara; il vom sti din nou intr-o zi. Suntem nascuti pentru a exista, nu pentru a cunoaste; pentru a fi, nu pentru a ne afirma. Cunoasterea, starnindu-ne si ascutindu-ne pofta de putere, ne duce inexorabil la pierzanie. "Geneza" a deslusit mai bine conditia umana decat visele si sistemele noatre filozofice.
Toti oamenii sunt mai mult sau mai putin invidiosi; oamenii politici sunt invidiosi in mod absolut. Sa te apuci de-o treaba, oricare ar fi ea, chiar si cea mai neinsemnata, inseamna sa platesti tribut invidiei, suprema prerogativa a celor vii, lege si motor al faptuirii. Nu-i oare ciudat ca nici o terapeutica si nici o morala nu i-a fructificat efectele binefacatoare, cu toate ca, mai milostiva decat providenta, ea ne deschide drum si ne calauzeste pasii? Vai de cel ce o ignora, o neglijeaza sau i se sustrage. Acela se sustrage si consecintelor pacatului originar, nevoii de a faptui, de a crea si de-a distruge. Incapabil sa-si pizmuiasca semenii, ce-ar mai putea cauta printre ei? Un destin de epava il paste. Ca sa fie salvat, ar trebui silit sa-i imite pe tirani, sa profite de excesele si nelegiuirile lor. De la ei, si nu de la intelepti va invata sa se bucure iarasi de lucruri, va invata sa traiasca, sa se ticaloseasca. Ar trebui, adancindu-se in pacat, sa-l regaseasca pe cel originar daca vrea sa ia parte si el la injosirea generala, la betia damnarii in care se cufunda creaturile.
Daca faptele sunt fructul invidiei, intelegem de ce lupta politica, in esenta ei, se reduce la calcule si intrigi capabile sa ne scape de concurenti si dusmani. Vrei sa lovesti fara gres? Incepe prin a-i suprima pe toti cei care, gandind ca tine si fiindu-ti tovarasi de drum, nu pot visa decat sa te dea la o parte sau sa te nimiceasca. Sunt cei mai periculosi dintre dusmanii tai; margineste-te la ei, ceilalti mai pot sa astepte. Daca as pune mana pe putere, prima grija ar fi sa-mi lichidez prietenii. A proceda altfel inseamna sa faci treaba de mantuiala, sa discreditezi tirania. Hitler, foarte competent in materie, a dovedit intelepciune debarasandu-se de Röhm, singurul om pe care-l tutuia, precum si de o parte a camarazilor dintai. Stalin, la randul lui, a fost la inaltime, dovada procesele de la Moscova.
Cat timp un cuceritor cunoaste succesul, cat timp inainteaza, isi poate permite orice faradelege: opinia publica il iarta; de indata insa ce norocul il paraseste, cea mai mica gresala se intoarce impotriva lui. Totul depinde de momentul cand ucizi: crima in plina glorie intareste autoritatea prin frica sacra pe care o inspira. Arta de a te face temut si respectat echivaleaza cu simtul oportunitatii. Mussolini, tipul despotului incapabil si nenorocos, a devenit necrutator cand esecul lui era evident si prestigiul patat; cateva luni de razbunari inoportune au anulat o truda de douazeci de ani. Napolean a fost cu mult mai perspicace: daca l-ar fi executat pe ducele d'Enghien mai tarziu - dupa campania din Rusia, de pilda - ar fi lasat amintirea unui calau; facuta insa la timp, aceasta crima apare ca o pata pe amintirea lui, nimic mai mult.
Oricat as fi de moderat, tot mai pastrez o slabiciune pentru tirani, pe care ii prefer oricand mantuitorilor si profetilor; ii prefer pentru echivocul fascinatiei pe care o iradiaza, pentru patima autodistructiva, pentru ca nu se ascund dupa vorbe, pe cand ceilalti, stapaniti de o ambitie nemarginita, ii camufleaza obiectivele sub formule inselatoare, se dezintereseaza de omul cetatii ca sa domneasca, in schimb, peste constiinte, ca sa le ia in stapanire, sa prinda radacini in ele, sa le pustiasca temeinic, dar fara sa-si asume acuzatia, indreptatita totusi, de indiscretie sau sadism. Pe langa puterea unui Buddha, a unui Isus, a unui Mohamed, cat pretuieste a cuceritorilor? Ia-ti gandul de la glorie daca nu esti ispitit sa fondezi o religie. E drept ca in sectorul acesta locurile sunt ocupate (si zdravan tinute) , dar omul nu cedeaza atat de usor: ce sunt sefii de secte, daca nu fondatori de religii de mana a doua? Luand in seama doar eficienta lor, constati ca un Luther sau un Calvin, declansand conflicte nici pana azi rezolvate, ii pun in umbra pe un Carol Quintul sau un Filip al II-lea. Cezarismul spiritual este mai rafinat si mai bogat in convulsii decat cezarismul propriu-zis; daca vrei sa ramana in urma-ti un nume, leaga-l mai curand de o biserica decat de un imperiu. Vei dispune astfel de adepti infeudati destinului sau toanelor tale, de credinciosi pe care-i vei putea mantui sau chinui dupa plac.
Principiul de moarte, inerent oricarui regim, este mai perceptibil in republici decat in dictaturi: primele il afirma si il scot la vedere; celelalte il camufleaza si-l neaga. E drept ca ultimele, prin metodele lor, reusesc sa-si asigure o existenta mai lunga si indeosebi mai bogata: ele cheama, cultiva evenimentul, de care democratiile mai curand se lipsesc, libertatea fiind o stare de absenta, absenta susceptibila de a ... degenera atunci cand cetatenii, istoviti de corvoada de-a fi ei insisi, nu mai aspira decat sa se umileasca si sa abdice, sa-si mplineasca dorul de robie.
Dar tocmai asta e - ca tiraniei poti sa-i dai de gust, caci omul prefera adesea sa dospeasca in frica lui decat sa infrunte spaima de a fi el insusi. Cand fenomenul se generalizeaza, cezarii isi fac aparitia; cum am putea sa le facem vreo vina, cand ei raspund cerintelor nimicniciei, apelurilor lasitatii noastre? Merita chiar sa-i admiram: alearga catre clipa cand vor fi asasinati, o au in minte zi si noapte, ii accepta spaima si umilinta, se gandesc la ea intr-atat, ca uita de sinucidere si de exil, solutii mai putin spectaculoase, dar mai blande si mai placute. Optand pentru tot ce-i mai greu, ei nu pot prospera decat in vremuri tulburi, ca sa mentina haosul ori ca sa-i puna capat. Epoca prielnica infloririi lor coincide cu sfarsitul unui ciclu de civilizatie. E un lucru cert pentru lumea antica, si tot asa va fi pentru lumea moderna, care se indreapta catre o tiranie cu mult mai redutabila decat cele ce bantuiau in primele veacuri ale erei noastre. Cea mai elementara analiza a procesului istoric ce sfarseste cu noi dezvaluie ca libertatile noastre vor fi sacrificate pe altarul cezarismului. Continentele vor fi sudate, unificate - daca va fi sa fie - prin forta, si nu prin convingere; la fel ca Imperiul roman, imperiul viitorului va fi faurit prin spada si se va ctitori cu participarea noastra, a tuturor, caci insesi spaimele noastre o cer.
Mi se va spune ca vorbesc in dodii? Raspund ca s-ar putea, intr-adevar, sa fiu grabit intru anticipare. Dar datele nu conteaza deloc. Primii crestini asteptau sfarsitul lumii de la o clipa la alta; s-au inselat doar cu cateva milenii. Limitandu-ma la imediat, si in special la Europa, prevad, cu o claritate perfecta, ca unitatea ei nu se va realiza, asa cum cred unii, prin acorduri si tratative, ci prin violenta, dupa legile ce guverneaza formarea imperiilor. Pentru ca aceste natiuni batrane sa se lepede, sa se elibereze de invidiile si obsesiile provinciale in care sunt impotmolite, o mana de fier va trebui sa le constranga, caci nu vor consimti nicicand sa o faca de bunavoie. Odata inrobite, unite in umilinta infrangerii, se vor putea consacra unei opere supranationale sub ochiul vigilent si sarcastic al noului stapan. Robia le va fi stralucita si o vor cultiva cu zel si cu rafinament, punand la lucru ultimele ramasite ale geniului lor. Iar fastul sclaviei si-l vor plati cu varf si indesat.
Astfel, luand-o inaintea vremurilor, Europa va da, ca totdeauna, exemplu lumii si se va remarca in rolul de protagonista si victima. Misiunea ei a fost sa prefigureze nenorocirile celorlalti, sa sufere pentru ei si inaintea lor, sa le ofere propriile ei zvarcoliri ca model, scutindu-i sa mai inventeze unele originale, personale. Cu cat se consuma pentru ei, cu cat se framanta si se zbatea, cu atat ceilalti infloreau - profitori ai chinurilor si mostenitori ai revoltelor sale. Chiar si in viitor vor sta cu ochii pe ea, pana in ziua cand, secatuita, nu le va mai putea lasa mostenire decat niste deseuri.
|
| |
|
