Tineri romani in Germania - Paradoxul de a fi roman in Germania

Paradoxul de a fi roman in Germania? Paradoxul de a ri roman ... oriunde, chiar si in tara ta.

Una dintre temele care m-a obsedat si sunt sigur ca framantarile si obsesiile mele bantuie inca si pe altii ...

Sunt tari care bucura de un fel de binecuvantare, de har: totul le reuseste, chiar si nenorocirile, chiar si dezastrele. Sunt altele, in schimb, ce nu pot niciodata izbandi si ale caror triumfuri sunt tot atatea esecuri. Cand vor sa se afirme si fac un salt inainte, o fatalitate exterioara vine sa le sfarame orice elan si sa le readuca in punctul de plecare. Orice sansa le e refuzata, chiar si aceea a ridicolului.

A fi german este o evidenta: nu suferi si nici nu te bucuri pentru asta, dispui de o certitudine. Paradoxul de a fi roman este un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa stii sa profiti. Marturisesc ca am privit candva ca pe o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de invinsi, cu origini asupra carora nici o iluzie nu-mi era permisa. Credeam, si poate nu ma inselam, ca ne iviseram din drojdia barbarilor, din deseurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile sa-si continue drumul spre vest, au esuat de-a lungul Carpatilor si Dunarii, ca sa se pripaseasca acolo si sa somnoleze, gloata de dezertori la granita Imperiului, scursura boita cu o bruma de latinitate. La asa trecut, asa prezent. Si asa viitor. "Cum e cu putinta sa fii roman?" era o intrebare la care nu puteam raspunde decat umilindu-ma in fiecare clipa. Detestandu-i pe ai mei, detestandu-mi tara, cu taranii ei atemporali, imbatati de toropeala lor si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, ii renegam, le respingeam certitudinile de larve pietrificate. Degeaba cautam pe chipurile lor zvacnirea sau macar umbra revoltei.

De fapt, nu tineau ei oare de regnul mineral? Nestiind cum sa-i ma imboldesc, cum sa-i insufletesc, am ajuns sa visez la o exterminare. Numai ca pietrele nu pot fi masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau imi justifica si descumpanea, imi hranea si imi reprima isteria. Si nu incetam sa blestem intamplarea ce facuse sa ma nasc printre ei.

O mare idee ii stapanea: ideea destinului. Eu o respingeam din toate puterile, vedeam in ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului-simt si a funebrei sale filozofii. Ce reazem sa-mi fi gasit? Tara mea, a carei existenta vedeam limpede ca n-are nici o noima, imi aparea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fara secol de aur, fara cuceriri si fara nebunie.Sa-i apartii - ce lectie de umilinta si sarcasm!

Marea idee ce domnea acolo aveam sa o intuiesc mai tarziu, sa-i inteleg originea, profunzimea sau experientele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Cum mi s-a strecurat in minte, n-as putea spune. Cert este ca atunci cand am ajuns s-o simt cu luciditate, m-am impacat cu tara mea, care pe data a incetat sa ma mai obsedeze.

Germanii sunt si ei sensibili la destin, fara sa vada totusi in el un principiu intervenind din afara, ci o putere care, emanata din propria lor vointa, sfarseste prin a le scapa si a se intoarce contra lor pentru a-i pierde. Legat de gustul german pentru demiurgie, acesta presupune nu atat un joc al fatalitatilor in interiorul lumii, cat inlauntrul eului. Ceea ce vrea sa spuna ca, pana la un anumit punct, destinul depinde de ei.

Pentru a-l concepe exterior noua, atotputernic si suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Conditie pe care tara mea o indeplineste cu brio. Ar fi o necuviinta sa creada in efort, in utilitatea actului. Asa ca nici nu crede in ele si din respect pentru datina, se supune inevitabilului. Ii sunt recunoscator ca mi-a dat ca zestre, o data cu codul disperarii, acest tact, aceasta dezinvoltura in fata necesitatii, precum si nenumarate situatii fara iesire si arta de-a ma deprinde cu ele. Gata oricand sa-mi apere deceptiile si sa dezvaluie indolentei mele secretul conservarii lor, ea mi-a recomandat in plus, nerabdatoare sa faca din mine un derbedeu preocupat de aparente, mijloacele de a ma injosi fara a ma compromite prea mult. Ii datorez nu numai cele mai stralucite, cele mai categorice esecuri ale mele, dar si priceperea de a-mi ascunde lasitatile si de a-mi tezauriza remuscarile. Dar cate alte avantaje nu-i datorez! Am catre ea atatea obligatii, incat ar fi obositor sa le insirui pe toate. Oricata osteneala mi-as fi dat, puteam eu oare, fara ea, sa-mi irosesc zilele intr-un mod asa ireprosabil? Mi-a fost si pilda, si reazem, si indemn. Sa-ti ratezi viata nu-i un lucru tocmai lesnicios: sunt necesare o lunga traditie, un lung antrenament, efortul multor generatii. Daca aceste conditii sunt indeplinite, totul va merge de minune. Certitudinea inutilitatii o primesti atunci mostenire, e un bun pe care l-au dobandit pentru tine stramosii, cu sudoarea fruntii si cu pretul a nenumarate umilinte. Rasfatat de soarta, tu tragi foloase din toate acestea, te impaunezi cu ele. Cat despre umilintele proprii, oricand le vei putea idealiza ori ascunde, luand un aer de starpitura distinsa, continuand sa fii, cu demnitate, ultimul om. Sa te stii dintr-o samanta rea, ce n-a dat rod niciodata, e o amaraciune in care intra un dram de mangaiere, ba chiar de voluptate.

Iritarea pe care o simteam altadata, cand auzeam pe cate unul invocand, la fiecare pas, "soarta" imi pare acum puerila. Nu banuiam ca voi ajunge sa fac la fel, ca, oplosindu-ma si eu in spatele acestei vocabule, aveam sa-mi leg de ea si norocul si nenorocul, fericirea si nefericirea sub toate intruchiparile lor. Nu stiam ca, mai mult, aveam sa ma agat de fatalitate cu exaltarea unui naufragiat si ca aveam sa-i adresez intaiul meu gand inainte de a ma arunca in scarba fiecarei zile. "Vei disparea in spatiu, Rusia mea!" exclamase Tiutcev in veacul trecut. Exclamatia lui o aplicam cu si mai multa indreptatire la tara mea, mult mai bine randuita ca sa dispara, perfect alcatuita pentru a fi inghitita, inzestrata cu toate calitatile unei victime ideale si anonime. Traditia suferintei fara capat si fara motiv, plenitudinea dezastrului - ce ucenicie la scoala semintiilor zdrobite!

Cel mai vechi istoric roman isi incepe cronica astfel: "Nu este vremea supt om, ci bietul om supt vremi". Formula dintr-o bucata, program si epitaf pentru un colt de Europa. Pentru a prinde tonul sensibilitatii populare din tarile sud-estului european, nu ai decat sa-ti reamintesti lamentarile corului din tragedia antica. Printr-o traditie inconstienta, un intreg spatiu etnic s-a patruns de duhul acesta. Rutina a oftatului si a nenorocului, jelanie a popoarelor marunte in fata bestialitatii celor mari.

Sa ne ferim totusi de a ne plange prea mult: nu-i oare incurajator sa poti opune dezordinilor lumii coerenta mizeriilor si infrangerilor noastre? Si nu avem noi oare, in fata diletantismului universal, consolarea de a poseda, in materie de suferinta, competenta jupuitilor de vii si a eruditilor?